În seara în care am găsit pe masa din bucătăria noastră ecografiile unui copil de șase luni și chitanțe plătite din contul nostru, soțul meu a ridicat privirea și mi-a spus că nu mergea la tatăl lui bolnav, ci la fiica lui

Actele de pe masă și ușa care s-a deschis exact când adevărul a devenit imposibil de îngropat

— Spune-mi că nu e adevărat. Spune-mi acum!

N-am țipat din prima. Vocea mi-a ieșit joasă, aspră, aproape spartă, și poate tocmai asta l-a făcut pe Andrei să nu mai încerce să mintă imediat. Stătea la masa mare din bucătăria noastră din lemn, cu obrazul sprijinit în palmă, de parcă-l durea ceva înăuntru și nu găsea locul unde să apese ca să se oprească. Afară se lăsa seara peste brazi, geamul se aburea ușor de la căldura din casă, iar pe masă, între două căni reci de cafea și un pix negru, erau întinse hârtii care nu aveau ce căuta în viața mea.

Analize. Ecografii. Chitanțe de la o clinică privată din Brașov. O copie după un certificat de naștere. O foaie cu extrasul nostru bancar. Un nume de femeie pe care îl vedeam pentru prima dată. Și, peste toate, o fotografie mică, făcută cu telefonul, cu un nou-născut înfășat într-o pătură roz.

Mi se părea că bucătăria noastră s-a transformat într-o sală de interogatoriu. Lemnul de pe pereți, dulapurile, florile din vază, ceasul care ticăia deasupra ușii — totul părea liniștit, numai viața mea nu mai era.

— Nu mai țipa… te rog — a zis el, fără să mă privească.

M-am uitat la el și, pentru o clipă, am vrut să râd. Nu de umor. De nervi.

— Cum să nu țip? Cum să nu țip când am găsit totul ascuns în sertarul tău, sub polița de asigurare? Ecografii, plăți, nume, analize… și toate din contul nostru! Cine este ea?

El a închis ochii.

— Voiam să-ți spun.

— Când? După ce terminai de plătit tot? După ce copilul mergea la școală? După ce mă puneai să-i cumpăr și ghiozdan din banii noștri?

Nu m-a contrazis. N-a ridicat tonul. Nu s-a enervat. Și tăcerea lui m-a lovit mai rău decât dacă ar fi încercat să mă facă nebună.

Am luat una dintre hârtii și i-am fluturat-o în față. Era o factură pentru naștere, emisă acum șase luni.

— Astea sunt analize, ecografii și nume pe care nu le cunosc. Pe certificatul ăsta scrie clar că un copil s-a născut acum șase luni. Șase luni, Andrei! Iar tu mi-ai spus că în toate weekendurile astea mergeai la tatăl tău bolnav.

În sfârșit, și-a ridicat privirea.

Avea ochii roșii, obosiți, striviți de ceva ce nu mai putea ține în el.

— N-am fost la tata… — a spus încet. — Am fost la fiica mea.

În clipa aceea, aerul din bucătărie a dispărut. Pur și simplu a dispărut. Parcă mi-a băgat cineva mâna în piept și a strâns.

— Fiica ta? — am repetat, și vocea mea nu mai semăna cu a mea. — Atunci cine e mama?

N-am apucat să respir după întrebare.

S-a auzit uşa de la intrare deschizându-se.

Andrei a tresărit. Eu m-am întors. Iar când am văzut cine intră în bucătărie, am simțit că podeaua se înmoaie sub mine.

Bianca.

Sora mea mai mică.

Ținea în brațe un port-bebe gri, cu fermoarul pe jumătate tras. Era palidă, slăbită, cu părul prins neglijent, dar destul de vie cât să-mi distrugă ultimul loc în care mă mai simțeam în siguranță. În urma ei a intrat mama noastră, Aurelia, cu gura strânsă și ochii speriați, ca și cum ea ar fi fost victima unui incendiu pe care tot ea îl pornise.

Bianca a rămas în prag. A privit spre mine, apoi spre Andrei.

— Eu — a spus cu glasul subțire. — Eu sunt mama.

Nu știu dacă am scăpat foaia din mână sau dacă pur și simplu n-am mai simțit-o. Știu doar că am făcut un pas înapoi și m-am izbit de marginea bufetului.

— Nu — am șoptit. — Nu. Nu voi doi. Nu tu.

Bianca a început să plângă imediat. Era talentul ei vechi. Lacrimile îi veneau repede, frumos, rotund, ca un mecanism bine exersat.

— Ilinca, lasă-mă să-ți explic…

— Să-mi explici ce? — am izbucnit. — Cum ai rămas însărcinată cu soțul meu sau cum ați crezut amândoi că sunt suficient de proastă încât să nu aflu?

Mama a înaintat cu pași mici.

— Nu vorbi așa. Nu acum. E un copil la mijloc.

M-am întors atât de brusc spre ea, încât a încremenit.

— Acum îți amintești că există copii la mijloc? Când eu am pierdut sarcina acum un an, tu mi-ai spus să nu mai dramatizez și să fiu „recunoscătoare că am bărbat bun lângă mine”.

Aurelia a clipit des, rănită mai mult de faptul că i-am aruncat adevărul în față decât de propriile ei cuvinte.

Andrei s-a ridicat în sfârșit de pe scaun.

— Ilinca, ascultă-mă până la capăt.

— Nu-mi mai spune pe nume de parcă mai ai dreptul.

Bianca s-a apropiat puțin și a pus port-bebele pe scaunul de lângă ușă. Dinăuntru s-a auzit un scâncet slab. Fetița era acolo. Mică, reală, nevinovată. Tocmai asta făcea totul mai murdar.

— Nu a fost o relație — a spus Andrei. — A fost o singură noapte.

Asta a fost. Asta a ales. Cea mai ieftină și mai umilitoare propoziție pe care o poate primi o soție.

Am râs scurt, fără veselie.

— Mulțumesc. Mă simt mult mai bine. Nu m-ai înșelat de mai multe ori. M-ai trădat eficient.

Bianca și-a dus mâna la gură.

— A fost după ziua mamei, anul trecut… tu erai la București, la conferință…

— Taci — i-am spus. — Taci, pentru că dacă te mai aud, cred că o să uit că ești sora mea și o să încep să-ți spun exact ce meritai să auzi de mult.

Mama s-a așezat brusc pe un scaun, ca și cum i se înmuiaseră genunchii.

— Nu trebuia să afli așa.

Am privit actele de pe masă. Printre ele, sub chitanțe, am văzut colțul unei alte mape. Am tras-o spre mine. Erau niște acte notariale. Vânzare. Cota-parte. Împuternicire. Numele meu tipărit în două locuri.

M-am uitat la Andrei.

— De asta te-ai grăbit să semnez? De asta îmi tot spuneai că trebuie să vindem cabana bunicii cât mai repede?

N-a răspuns.

Mama a răspuns în schimb, prea repede:

— Nu are legătură una cu alta.

— Când spui asta, înseamnă că are.

Bianca a început să plângă și mai tare.

— Aveam nevoie de bani. Fetița s-a născut cu probleme de respirație. Clinica a cerut mult. Eu nu puteam munci. Mama are datorii. Andrei a zis că mă ajută, dar apoi a început să se ferească, să amâne, să spună că trebuie să-ți spună…

M-am uitat la Andrei.

— Și tu ce ai spus?

El și-a trecut palma peste față.

— Că îmi asum copilul. Dar nu știam cum să intru aici și să-ți spun: „Salut, pe lângă că te-am trădat cu sora ta, mai avem și o fetiță de șase luni.” Nu există o variantă mai puțin monstruoasă pentru asta.

— Atunci de ce nu ai plecat? — am întrebat. — De ce n-ai avut măcar decența să mă lași înainte să aflu?

Andrei a clătinat din cap.

— Pentru că te iubesc.

A fost, probabil, cea mai nepotrivită propoziție pe care a rostit-o în toată seara.

M-am apropiat atât de mult, încât i-am putut vedea cuta din colțul ochiului și oboseala adâncă din obraji.

— Nu. Tu mă voiai aici. E diferență. Mă voiai ca să ai casă, liniște, numele de familie întreg și pe ea ascunsă într-un apartament plătit din contul nostru. Asta nu e iubire. E lașitate mobilată frumos.

Bianca a plâns mai tare. Fetița a început și ea să scâncească. Mama s-a ridicat și a luat-o în brațe.

În haosul acela, am observat ceva. Pe una dintre împuterniciri era o semnătură care semăna cu a mea. Doar că nu era a mea. O copie stângace, tremurată, de parcă cineva mă imitase după două pahare de vin.

Am luat foaia și m-am uitat la ea de aproape.

— Cine a semnat asta?

Nimeni n-a zis nimic.

— Cine a semnat asta? — am repetat, de data asta atât de rece, încât până și Bianca s-a oprit din plâns.

Mama s-a uitat în jos.

Și atunci am știut.

— Tu? — am întrebat-o. — Ai falsificat semnătura mea?

Aurelia a ridicat mâinile puțin, într-un gest de apărare.

— Era doar pentru bancă, să poată Andrei muta niște bani mai repede pentru copil…

Am râs. Un râs gol, obosit, care a umplut bucătăria și le-a făcut pe toate trei să pară mai mici.

— Deci nu era vorba doar despre trădare. Era vorba și despre furt. Minunat. Chiar v-ați organizat.

M-am uitat la toate actele. Ecografii. Facturi. Extrasul de cont. Împuternicirea falsă. Pre-contractul de vânzare. Totul era pe masă, la vedere, ca și cum minciunile lor obosiseră și se hotărâseră să se așeze singure în fața mea.

Am luat telefonul de pe bufet și mi-am pus geaca.

— Unde pleci? — a întrebat Andrei, făcând un pas spre mine.

— La un avocat.

— E nouă seara.

— Atunci la sora mea cea bună, Daria. E avocat și doarme puțin. Mâine dimineață o să fiu în fața unui notar adevărat, nu a celui care v-a pregătit hârtiile.

Mama s-a apropiat disperată.

— Ilinca, nu ne face de râs.

M-am întors spre ea.

— Pe mine m-ați făcut de râs în propria mea casă.

Și am ieșit.

În timp ce coboram scările, am auzit-o pe mama șoptind în spate, crezând că n-o aud:

— Ți-am spus că trebuia s-o punem să semneze înainte.

Atunci am înțeles că seara aceea nu însemna doar că soțul meu mă trădase și că sora mea născuse copilul lui.

Însemna că cineva pregătise totul de mai mult timp.

Iar asta m-a ținut dreaptă până la mașină.

Nu iubirea. Nu furia. Ci faptul că, în sfârșit, vedeam schema întreagă.

Sora care îmi furase căsnicia, mama care pregătise vânzarea și dovada care i-a lăsat pe toți fără adăpost în propriile minciuni

Daria a deschis ușa în trening și cu părul prins într-un creion, așa cum o făcea când lucra până târziu. N-a pus întrebări în primele două minute. M-a lăsat să intru, mi-a împins o cană cu apă în mână și a așteptat. Când a văzut dosarul din brațele mele și felul în care îmi tremurau degetele, și-a pus ochelarii pe nas și a zis doar atât:

— Cine trebuie să moară legal?

Asta m-a făcut să râd pentru prima dată cu adevărat în noaptea aia. Apoi am început să plâng și i-am spus totul.

Până la miezul nopții, Daria citise actele, fotografiase semnătura falsificată, scosese extrasele bancare și-mi arătase trei lucruri pe care eu, în șoc, nu le ratam.

Primul: împuternicirea pentru transferul de bani avea o semnătură falsă.

Al doilea: pre-contractul pentru vânzarea cabanei bunicii fusese întocmit de două zile, deci exista înainte ca eu să aflu de copil.

Al treilea: într-un plic dintre ecografii era o notă scrisă de mână: „După ce semnează Ilinca, facem mutarea actelor pe numele Biancăi. A.”

Am privit hârtia aceea de parcă era un animal care mă mușcase.

— „A” de la Aurelia — a spus Daria sec.

Am dat din cap.

— Și tot tu îmi spui mereu că mama nu e chiar atât de rea.

N-am răspuns. Pentru prima dată, nu mai aveam nimic cu care s-o apăr.

Dimineață, la prima oră, am mers la bancă. Am blocat contul comun pentru operațiuni mari. Apoi la notarul prieten al Dariei. Apoi am revenit acasă, la casa de lemn în care crescusem cu senzația că dacă sunt destul de bună, toată lumea mă va alege, în cele din urmă, pe mine.

Era aproape prânz. În bucătărie îi găsisem pe toți trei exact unde îi lăsasem, doar că mai uzați. Mama cu o privire de martiră. Bianca cu cearcăne și fetița adormită în brațe. Andrei cu umerii căzuți și barba de o zi.

Pe masă era pregătită din nou mapa cu actele.

De data asta, însă, n-au mai avut scena doar pentru ei.

Daria a intrat după mine, înaltă, clară, fără să zâmbească. În urma ei, a venit și domnul Preda, notarul pe care îl chemase ea. Nu cel al lor. Al meu. Al realității.

Mama s-a ridicat ca arsă.

— Ce înseamnă asta?

— Înseamnă — a spus Daria calm — că de azi nu mai semnează nimeni nimic sub presiune, pe ascuns sau cu semnături falsificate.

Andrei a ridicat privirea spre mine. Pentru o secundă, în ochii lui s-a văzut ceva care semăna cu ușurarea. Ca și cum faptul că adusesem un avocat îl obliga și pe el să nu se mai ascundă.

Bianca, în schimb, s-a albit.

— Ilinca, chiar vrei să ajungem aici?

— Nu — i-am spus. — Dar voi ați vrut să ajungeți aici de când ați crezut că mă puteți stoarce și apoi pune să semnez.

Mama a bătut cu palma în masă.

— Cum îndrăznești să-mi vorbești așa după tot ce am făcut pentru voi?

Daria s-a întors lent spre ea.

— Doamnă Aurelia, dacă prin „tot ce ați făcut” vă referiți la fals în înscrisuri, presiune patrimonială și transferuri din cont fără acordul titularului, atunci da, chiar e impresionant.

Aurelia a tăcut.

Notarul și-a deschis servieta și a început să verifice actele. Atmosfera din bucătărie era atât de încordată, încât până și ceasul părea că ticăie mai încet.

— Domnule Andrei Stoica — a spus Daria, așezând telefonul pe masă — înainte de orice, clienta mea dorește o clarificare completă. De față cu martori.

Andrei și-a dus mâna la ceafă. A închis ochii o secundă.

— Da. Copilul este al meu. Da, am plătit din contul nostru. Da, am ascuns. Și da, am lăsat-o pe mama ei și pe sora Ilincăi să mă împingă dintr-o minciună în alta, pentru că mi-a fost frică.

— Ți-a fost frică de ce? — am întrebat.

S-a uitat direct la mine.

— Că dacă spun adevărul, te pierd. Și că, dacă nu plătesc, Bianca spune că am profitat de ea când era beată și eu îmi pierd și serviciul, și numele, și poate și libertatea. M-au ținut așa luni întregi.

Bianca a sărit de pe scaun.

— Nu e adevărat!

Daria a apăsat pe ecranul telefonului.

Din difuzor s-a auzit vocea mamei mele, clară, înregistrată cu o seară înainte, când eu ieșisem pe ușă:

— Ți-am spus că trebuia s-o punem să semneze înainte.

A urmat vocea Biancăi:

— Dacă se răzgândește, nu mai luăm nimic.

Apoi Aurelia, mai jos, mai rece:

— O să plătească oricum. Fetița e a lui. Iar dacă face pe deșteapta, spunem că Andrei te-a forțat.

În bucătărie s-a făcut o liniște atât de urâtă, încât am simțit cum mi se zbârlește pielea pe mâini.

Bianca a izbucnit:

— Era nervoasă! Mama vorbea la supărare!

— Ah, clasicul „n-am vrut să spun ce am spus când am spus exact ce gândeam” — a murmurat Daria.

Mama s-a prăbușit pe scaun.

— Nu așa a fost… nu chiar așa…

— Atunci cum? — am întrebat, și vocea mea era atât de liniștită încât s-au speriat toți. — Când ai decis că sora mea merită casa bunicii mai mult decât mine? Când ai decis că e normal să-mi furi semnătura? Sau când ai decis că pot trăi într-o căsnicie murdară, atâta timp cât tu ieșeai financiar bine?

Aurelia a început să plângă. N-a mai fost teatrul elegant de seară. A fost plânsul greu al cuiva prins fără ieșire.

— Bianca avea nevoie de sprijin… avea copil… tu aveai totul…

— Eu aveam totul? — am repetat. — Am pierdut un copil, am muncit ca să ținem casa asta, am avut încredere în voi, iar „totul” pe care îl aveam era, de fapt, o familie care mă negocia pe la spate.

Bianca a strâns fetița la piept și, pentru prima dată, n-a mai încercat să pară victima inocentă. În ochii ei s-a văzut exact ce era: frică și furie că planul se rupsese prea devreme.

— Și eu ce trebuia să fac? — a izbucnit ea. — Să rămân singură cu un copil? Tu aveai casă, bărbat, stabilitate. Eu cu ce rămâneam?

M-am uitat lung la ea.

— Cu exact ceea ce ai ales să meriți.

Notarul a ridicat o foaie.

— Mai e un aspect — a spus. — Cabana menționată aici nu poate fi vândută în aceste condiții. Există un act de donație de la bunica dumneavoastră, înregistrat acum patru ani, prin care imobilul îi revine exclusiv doamnei Ilinca. Fără acordul ei expres, nimeni nu poate înstrăina nimic.

Mama a rămas cu gura ușor deschisă.

— Ce?

L-am privit și eu, surprinsă.

— Bunica n-a spus nimic.

Notarul a încuviințat.

— A lăsat o mențiune. Dacă cineva încearcă s-o forțeze pe nepoata ei să vândă „pentru liniștea familiei”, să-i transmiteți că liniștea cumpărată cu minciună e cea mai scumpă dintre toate.

M-am așezat încet pe scaun.

Am văzut-o pe bunica în minte, în halatul ei bleumarin, cu privirea aceea limpede pe care eu n-am înțeles-o niciodată la timp. Știuse. Sau măcar bănuise. Și, cumva, mă lăsase cu o ușă de ieșire.

Andrei și-a acoperit fața cu mâinile.

— Ilinca…

— Nu.

L-am oprit fără să țip.

— Nu-mi cere acum nimic. Nici înțelegere, nici iertare. Tu o să-ți asumi copilul, o să plătești din banii tăi, nu din ai mei, și o să spui clar, aici și acum, că nu ai niciun drept asupra cabanei și nici asupra banilor mei.

A ridicat capul și a dat din cap.

— Da.

— Și o să semnezi divorțul fără circ.

Vocea i-a căzut.

— Da.

Bianca s-a îndreptat brusc.

— Și eu? Ce fac eu?

Daria s-a uitat la ea fără milă.

— Vă căutați un avocat bun. Și, între timp, poate învățați că un copil nu e instrument de șantaj.

Mama a început să bâlbâie că ea n-a vrut rău, că a vrut doar să-și protejeze fiica, că viața a fost grea, că oamenii fac greșeli.

Am privit-o lung.

— Știi care e problema, mamă? Tu n-ai protejat niciodată fiica bună. Tu ai protejat mereu fiica preferată. Iar când ți-a trebuit o victimă care să țină casa dreaptă, m-ai ales pe mine pentru că știiai că tac.

M-a privit ca și cum i-aș fi spus ceva nedrept.

— N-o să mai tac.

Asta a fost propoziția care a încheiat tot.

Nu pentru că i-a impresionat. Ci pentru că au înțeles că de data asta nu mai aveau cu cine negocia.

Până seara, Andrei semnase o declarație prin care recunoștea paternitatea, renunța la orice pretenție asupra cabanei și se obliga să restituie sumele transferate fără acordul meu. Daria a depus plângerea pentru semnătura falsificată și folosirea neautorizată a banilor din contul comun. Nu i-am băgat pe toți la închisoare în ziua aia, cum ar fi vrut partea mea rănită. Dar le-am smuls din mâini toate pârghiile cu care credeau că mă pot ține jos.

Andrei și-a luat câteva haine și a plecat în aceeași noapte. Nu l-am oprit. Nu l-am blestemat. N-am mai avut energie pentru spectacol. I-am spus doar atât, în prag:

— Fetița ta e nevinovată. Să nu crești încă o minciună în jurul ei.

A plâns atunci. Cu adevărat. Nu pentru că-l descoperisem. Nu pentru că pierduse casa. Ci pentru că, abia atunci, pricepuse cât de mult distrusese.

Bianca s-a mutat la mama. La două luni după aceea, când s-a terminat banii ușori și s-a terminat și iluziile, a început să mă sune noaptea. Că nu poate singură. Că fetița face febră. Că Andrei e plecat la muncă și vine doar în weekend. Că mama țipă. Că viața nu e ce și-a imaginat.

N-am luat-o înapoi în inima mea. Dar nici n-am pedepsit copilul pentru păcatele lor.

O singură dată, peste ceva timp, m-am dus. Fetița dormea. Mică, cu pumnul strâns lângă obraz, exact așa cum dormeam și eu în pozele de bebeluș. Am privit-o și m-a durut. Pentru ea, nu pentru ei.

Mama a încercat să mă îmbrățișeze când am plecat.

M-am dat un pas înapoi.

— Nu încă.

A dat din cap. De data asta a înțeles.

Divorțul s-a pronunțat repede. Andrei n-a contestat nimic. Și-a găsit o chirie mică în oraș și a început să vină de două ori pe săptămână să-și vadă fiica. Când a încercat, la început, să-mi spună că poate într-o zi o să putem vorbi despre noi, i-am răspuns simplu:

— Noi am murit în seara în care ai spus „fiica mea” într-o bucătărie în care eu încă mai credeam că sunt soția ta.

N-a mai insistat.

Cabana bunicii a rămas a mea. În vara următoare am vopsit veranda, am schimbat două geamuri și am păstrat bucătăria din lemn exact așa cum era. Nu pentru amintirea lor. Pentru a mea. Pentru femeia care, într-o seară, a stat în picioare lângă o masă plină de ecografii și, în loc să se prăbușească definitiv, a ales să deschidă ușa și să iasă.

Pe masa aceea nu mai sunt acum decât o cană, câteva cărți și o vază cu flori.

Uneori, când plouă, mă așez acolo și mă gândesc la cât de aproape am fost să semnez totul doar ca să nu deranjez pe nimeni. Casa. Banii. Demnitatea. Adevărul.

Asta este, de fapt, cea mai mare capcană în familiile stricate: te învață că liniștea e mai valoroasă decât dreptatea. Că trebuie să înghiți, să înțelegi, să nu faci scandal, să nu rușinezi pe nimeni. Iar când taci suficient de mult, ajungi să nu te mai auzi nici tu.

Eu m-am auzit în seara aceea.

Mai târziu, într-o după-amiază rece de toamnă, Bianca a venit singură la cabană. Fără mama. Fără Andrei. Cu fetița în brațe și cearcăne adânci.

Am deschis ușa, dar n-am poftit-o din prima înăuntru.

— Ce vrei?

A izbucnit în plâns înainte să vorbească.

— Să-ți spun că ai avut dreptate.

N-am zis nimic.

— Mama m-a învățat toată viața că tu ești cea puternică și eu trebuie doar să prind ce pot. Că tu reziști la orice. Că pe tine nu te doboară nimic. Și eu am crezut că asta îmi dă voie să-ți iau ce vreau.

Am privit-o lung. Pentru prima dată nu mai era sora răsfățată, nici femeia care mi-a furat soțul. Era doar un om sfărâmat de propriile alegeri.

— Asta nu repară nimic — i-am spus.

— Știu.

— Și nici nu te iert azi.

— Știu și asta.

S-a uitat în jos la fetiță.

— Dar n-am mai vrut să fii ultima care află că îmi pare rău.

Am lăsat-o să intre pentru o cafea. N-am făcut minuni. N-am devenit surori ca în reclame. Dar am stat la aceeași masă fără să ne mințim. Uneori, pentru familiile distruse, ăsta este cel mai apropiat lucru de vindecare.

Când a plecat, am rămas în ușă și m-am uitat după ea. Purta copilul lipit de piept și mergea încet, cu umerii încovoiați, ca și cum ar fi dus nu doar un trup de șase luni, ci și tot ce făcuse cu viața ei.

Am închis ușa și m-am întors în bucătărie.

Lumina caldă cădea pe lemn. Ceasul ticăia liniștit. Afară începea să se lase seara.

Mi-am pus palma pe masă, exact în locul unde, cu un an înainte, stătuseră întinse actele, fotografiile și minciuna.

Nu mai tremuram.

Adevărul nu-mi salvase căsnicia. Nu-mi reparase familia. Nu-mi întorsese anii în care am crezut în oameni care mă negociau pe la spate.

Dar îmi dăduse ceva mai important.

Îmi dăduse înapoi numele meu, casa mea și vocea mea.

Iar de data asta, nimeni nu mai avea cum să le ia.